Când florii i s-a năzărit
că vântu-i prea sfios
să ducă dincolo de luturi
trăistuța cu parfum de zori,
și-a-nrourat bobocul
cu tămâioasa lacrimă a cerului boltit,
din neastâmpăratul joc al razei
pe piscurile lumilor de nori.
În îngereasca limpezime
și-adâncii fremătări din răsărit,
s-a înălțat pe vârfuri dintre ierburi,
a căutat sărutul undei siderale
și-a înflorit.
Aroma vântuitelor imagini
în gândul meu nespus
a năvălit
(acolo unde umbra ta
colindă prin nesfârșitele grădini cu visuri).
Și-a înflorit...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.