Între dificil şi imposibil se extinde
domeniul, întotdeauna-n schimbare. Acolo,
mereu în tranzit, locuiește omul,
cu privirea scrutând ogoarele
infestate de lăcuste, într-o carne
jumătate vis, jumătate gând, fără nici un reper.
În zid, o floare.
O floare încolţită şi crescută-n nisip.
Nisip care s-a acumulat, odată,
cu mult timp în urmă, cum se acumulează întunericul –
sub un soare, îndepărtat şi indiferent,
într-o noapte făcută din vele întinse
şi iubirea a trei îndrăgostiţi, înainte să fi ars casele şi cărţile.
Nimeni nu ştie cauza schimbării pe neaşteptate
a culorii pietrelor, a muzicii aerului,
a murmurului dorinţei în urgenţa unei igiene.
Cine-i generos cu el însuşi, acum, după toate-acestea,
gură muşcând din umăr şi pântec lipit de gură:
aceeaşi continuă luptă pentru a găsi drumul, alfabetul, forma ?
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Carlos Barbarito
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.