Marele horn
Morții nu-s ca noi. Lor, suspendați
în aerul nemișcat al amiezii, le lipsesc
sastisirea și setea. Ei dispar,
și totuși rămân. Ochii lor privesc în altă parte,
mâinile lor nu mai mângâie, nerăbdătoare
sau speriate – piatră acoperită licheni.
Ei poartă felinare stinse,
pelerine de ploaie jerpelite, scuturi sparte.
Ne îmbrățișăm și, cât vezi cu ochii,
toate luminile se-aprind, liniștind prezentul.
Simțim cum respirația fiecărui fir de iarbă
atinge un alt fir de iarbă
sau pe sine însuși:
ne-ajunge din urmă și pătrunde-n noi,
apoi, încet-încet, transformă iarăși în lemn
praful de rumeguș risipit în aer.
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Carlos Barbarito
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.