Nimeni nu-i scoate pe cei înecați din apă
pentru a-i îngropa, ei rămân
acolo plutind pe spate, aproape de suprafață.
Ei se îneacă din prea multă iubire,
confuzie, suferință,
din fascinație pentru abis,
din oboseală. Continuă, în felul lor, să respire
și să caute, în felul lor, lumina.
Noapte de noapte, repetă, în limbajul lor
pur, fără conjunctive,
pe limba tăcută a celor înecați,
același și numai același poem,
pe care noi ceilalți, încă neînecați,
nu-l știm, și dacă l-am ști
nu l-am înțelege.
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Carlos Barbarito
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.