Ce bolți scânteietoare te cheamă astăzi dragă?
A câta oară-și plâng lumini pe lumea toată,
Când glasul tău în noapte ceresc tot mi-a rămas?
Cine-i umbra aceea de-și caută compas,
Când la geamul cabanei apune-un porumbel,
Cu o pană căzândă? Ce-l îngână pe el?
Atâtea i-au pălit și câte-or mai încape,
Prin zboru-i singuratic, în golul de sub ape...
Atâtea mi s-au stins, iar încă se vor stinge.
Cât glasul cerului mai poate să te strige?
Cât de surd ți-e auzul? Nu zice adevărul?
Să ți-l toarne în palme în versuri scriitorul,
Doar galeșă privirea la schimb tu să îi pleci,
Să-i plouă nori cu aur peste speranțe seci.
Nu-i nimenea-n cabană decât pălinda flamă,
Ce te holbezi, trecuto, la ea când sunt afară?
Pe bolta fermecată și-a ei întunecimi,
Trecând peste nimicuri, tăcute înălțimi,
Te caută prin cosmos de astre plinii-mi ochi,
Răsări-vei din viduri să curmi amarii-mi stropi?
Cine-i umbra aceea de-și caută compas?
Sunt eu pierdut în lume. Tu unde mi-ai rămas?
Cuvinte de adio pe foi sună ritmatic,
Din ceasul ce urmează basmul nostru amarnic,
Se încâlcesc haotic înseninate zile,
Ca cununa ce poartă pururea-a ei mândrie,
Cu regrete și patimi trăite în urgie,
Iar ele toate, toate-s versuri pe o hârtie.
Dar nu răspunzi nici astăzi, ce să-nțeleg, pierduto?
Vreun rost să reapară-n gând gura ce-am avut-o?
La ce bună chemarea neauzitei nopți,
Și cerul și cabana, strălucitoare bolți?
Avântarea în ceruri spre-a cosmosului dună
Ca să te regăsesc, draga mea, la ce bună?
La ce bune mai sunt versuri care se leagă
Pe care scriitorul le toarce viața-ntreagă?
Apară-vei mereu prin negura-mi de vise
În luciu de crăiasă cu brațele deschise,
Dar pururea dincolo? Ochii înspre cabană
Se duc și văd alături la geam numai o pană...
Tu cât de sus mi-ai stat pe bolți în veci suită
Asemeni vei rămâne în lumea-mi rătăcită.
vezi mai multe poezii de: Negrescu Alexandru Gabriel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.