Ceața împlinește rugăciunea
aproapelui orb.
Presimte un alb,
presimte culori,
iluzii de nimburi de sfinți...
Se visează în brațele calde-ale zării
și rupe tăcerea c-un rece oftat,
la gândul că-i parte din viață.
Noi știm.
Ți-amintești?
Eram doar noi doi într-o ceață.
Un joc transparent
despre vorbe dorite, furate
și strânse sub perna cu vise
ne tăia amândurora cheful de ducă.
Totul era despre ziua
în care ne vom lămuri pe deplin
de drumul sucit prin hârtoape al orbului.
Ne pipăiam cuminți porii.
Erau umpluți cu polenul mirării
că scriem pe trupuri golașe
c-o nouă cerneală - albastra și
dulcea noastră citire în Braille.
Ne-am stins la orizont odată cu ceața,
odată cu descifrarea orbilor din noi.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.