În al meu suflet doarme-o veșnicie,
Deși, cândva, mi-a clocotit în sânge.
Nici clipa, nici mileniul n-o vor frânge,
Că-i dusă-n patru zări de poezie.
O zbuciumare pân' la istovire,
Între amar și dulcea vioiciune...
I-ar spune unii, poate, "slăbiciune",
Dar cei mai mulți i-ar spune doar "iubire".
S-a scurs ca o nălucă obosită
Și s-a pitit pe-un dor, cât mai departe
De nebunia viselor deșarte,
Ce însoțesc o viață irosită.
Adânc, în piept, îi simt a ei lumină -
Îmi amintește că-i nepieritoare,
Așa cum nu se stinge niciun soare,
Când, peste vremuri, Dumnezeu suspină.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.