Eu plec înspre centaurul din mine
De câte ori destinul mă închide
Între nimicuri și efemeride.
Măcar din miezul meu să pot obține
Acel înalt împodobit cu stele,
Ce-l jinduiesc și-l duc pe braț titanii.
Îl caut prin cotloanele din anii -
Fundație adâncurilor mele.
Centaurul din mine e lumina
Din greul zbor ce-și poartă-aripa peste
Deșertăciunea râpelor alpestre,
În care gându-și ține rădăcina.
Centaurul din mine stă la pândă
Ca mintea să-mi colinde constelații,
Doar el o mână-n genuine spații,
Cu rezonanța astrelor, vibrândă.
Dar dacă-ar ticlui să o abată
Și-ar rătăci-o-n hăul milogelii,
L-aș priponi de capătul greșelii
Și ar muri de propria-mi săgeată.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.