A adormit în călimara mea
Cerneala unor veri îmbujorate,
De cât de grele și de-împrăștiate
Poverile cu floare le era.
S-a plictisit să mai aprindă-n mine
Licoarea sângerie ce m-animă
Și-mi leagănă cărarea printre rimă.
Acum e-o noapte-a stinselor rubine...
Dar n-am să curm în lunga-mi insomnie
Zidirea veche din adâncul meu,
Ce-și suie treptele spre Dumnezeu
Cu-albite înfloriri de iasomie.
Lumina lor, un far spre absolut,
Va născoci, ca pe un larg de mare,
Învâltorate lămpi și felinare
Acelui prinț, de pe o stea căzut*
Cu-ale copilăriei 'nalte vele,
Ca din mărgeanul florii lui roșcate,
Cerneala unor veri îmbujorate
S-aprindă noaptea călimării mele.
* referire la "Micul prinț" de Antoine de Saint-Exupéry, care întruchipează, metaforic, imaginea copilului din noi
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.