nu ai trăit cu adevărat
până n-ai stat într-un
adăpost de duzină
cu nimic altceva decât un
bec
și 56 de bărbați
înghesuiți
pe paturi de campanie
cu toții
sforăind
deodată
și unele dintre acele
sforăieli
atât de
profunde și
dezgustătoare și
incredibile –
hârâieli
întunecate,
mucoase,
dezgustătoare,
subumane,
venite din iadul
însuși.
mintea
aproape că ți se frânge
sub acele
sunete
mortuare
și sub
mirosurile
amestecate:
șosete
nespălate,
întărite,
lenjerie
murdară de urină
și fecale
și, peste toate,
aerul
care circulă leneș,
asemănător cu cel
ce emană din
tomberoanele
de gunoi
descoperite.
și acele
corpuri
în întuneric
grase și
slabe
și
cocoșate
unele
fără picioare
fără brațe
altele
fără minte
și, cel mai rău
dintre toate:
absența
totală a
speranței
care îi învăluie
îi acoperă
cu totul.
nu e
de suportat.
te ridici
ieși afară
te plimbi pe
străzi
în sus și
în jos
pe trotuare
pe lângă clădiri
după
colț
și înapoi
pe
aceeași stradă
gândindu-te
că acei bărbați
au fost cu toții
copii
cândva
ce s-a întâmplat
cu
ei?
și ce s-a
întâmplat
cu
mine?
e întuneric
și frig
aici
afară.
vezi mai multe poezii de: Charles Bukowski
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.