Ca să dai viață, trebuie să iei viață,
iar în timp ce durerea noastră se prăbușește, fadă și goală,
peste marea cu un miliard de sângiuri,
trec pe lângă bancuri de nisip ce se surpă spre interior,
mărginite de creaturi în descompunere – cu picioare și pântece albe –,
moarte de multă vreme și sfidând violent peisajul din jur.
Dragă copil, ți-am făcut doar ceea ce ți-a făcut
vrabia; sunt bătrân când e la modă să fii
tânăr; plâng când e la modă să râzi.
Te-am urât atunci când ar fi fost nevoie de mai puțin curaj
ca să te iubesc.
vezi mai multe poezii de: Charles Bukowski
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.