blocați în ploaie pe autostradă, la 18:15,
aceștia sunt cei norocoși, cei
conștiincioși și angajați, majoritatea cu radioul dat la maximum
în timp ce încearcă să nu gândească sau să-și amintească.
aceasta este noua noastră civilizație: așa cum oamenii
trăiau odinioară în copaci și peșteri, acum trăiesc
în automobilele lor și pe autostrăzi, în timp ce
știrile locale se aud la nesfârșit, iar noi
trecem din viteza întâi în a doua și înapoi în prima.
un biet om a rămas în pană pe banda rapidă, în față, cu capota
ridicată; stă sprijinit de gardul autostrăzii,
cu un ziar deasupra capului, în ploaie.
celelalte mașini își fac loc cu greu pe lângă el, ieșind
pe banda alăturată, în fața altor mașini hotărâte să le blocheze.
pe banda din dreapta mea, un șofer este urmărit de o
mașină de poliție cu girofaruri roșii și albastre – cu siguranță
nu merge cu viteză, căci
deodată ploaia se dezlănțuie într-un torent uriaș și toate
mașinile se opresc și
chiar și cu geamurile ridicate, simt mirosul unui ambreiaj
care se arde.
sper doar să nu fie al meu, în timp ce
zidul de apă se domolește și revenim în viteza
întâi; suntem cu toții încă
departe de casă, iar eu memorez
silueta mașinii din fața mea și forma
capului șoferului sau
ce
pot vedea din el deasupra tetierei, în timp ce
autocolantul de pe bara de protecție mă întreabă:
ȚI-AI ÎMBĂȚIȘAT COPILUL ASTĂZI?
deodată simt nevoia să țip
în timp ce un alt zid de apă se prăbușește, iar
omul de la radio anunță că mâine seară va exista o șansă de 70 la sută
de averse.
vezi mai multe poezii de: Charles Bukowski
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.