Etajele-și blestemă scările
fără lumină
găurile
fără praguri
unde forfotesc
mărunte lumi...
reminiscențe de obsesii
sub călcâie fără tocuri,
cu pantofi din care
gheare se preling
spre musafirii
spânzurați
în ascensoare canibale,
sau înfundați în țevi
de apă caldă.
Secolele-au fost de aur –
spun fațade-ncremenite -
pe când aurul
în munte stă
și toți aruncă
cu pietre
după ciorile pe crengi.
Dinți de șobolani
scriu semne
înțelese
doar de morții șobolanilor
din pivnițe mucegăite
iar lumina
se desparte de-ntuneric
doar prin lumea
din adânc
ce-o mai cuprinde.
Pe scări,
în jos,
cu mâinile împerecheate-a rugăciune
femeile își duc
pe scara de incendiu
oglinzile
copiii și bărbații
iar ornicele bat
mereu a opt.
De ce sunt veșnic musafirul celor
ce nu se-adapă din izvorul meu?
Eu sunt străinul ce privește
alți musafiri
ce nu se-ndură
a mă chema cu ei...
vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.