Vin zile tot mai grele.
Timpul amânat, revocat
devine vizibil la orizont.
În curând va trebui să-ți legi pantofii
Dragul meu frate, când vom construi o plută
să coborâm cu ea din cer?
Dragul meu frate, în curând marfa va fi prea grea
și ne scufundăm.
Voi, cuvinte, urmați-mă!
și suntem deja mai departe,
plecați prea departe, merge din nou
mai departe, spre un nesfârșit merge.
Cazi inimă din copacul timpului,
cădeți voi frunze din ramurile reci
ce-mbrățișară soarele de mult,
cădeți cum lacrimile cad din ochiul larg deschis!
Bătăile tale de aripi cufundă copita în glia
iubitei uitate-n colajul fiinţei din amfore goale.
Vântul mestecă frunze cu-n pumn de durere în palme.
Qui tacet
Umblând desculţ printre cioburi de fraze
cuvântul îmi taie necuviinţa literelor
Ca un fum ieşit din luncă
se împrăştie puterea
fiecărei zi ce trece,
nimeni nu mai vrea porunca
Bolnavii trec pe lângă noi bolnavi
drogaţi de fiecare azi posibil,
de fiecare ieri sau mâine,
de frica molipsirii de o pâine dată,
Pe străzile călcând oraşul
se scurge noaptea ultimilor paşi
pierduţi de casele în care vetre ard
uitate-n praguri, adormite-n uşi.
Un giulgiu de mireasă!
…şi eu ţi-am amintit
de zborul umbrei