O viață îmbrăcată în liane
nu se atârnă spânzurată ca o haină
pe primul pom din miriștea vecină.
Îți amintești
cum înjuram vecinii
acei vecini
ce ne lăsau a plânge
când ne tăiau lianele
pe care
noi atârnam în joacă
mulțumiți
de fericirea veșniciei noastre?
Acuma tu,
mai-nainte eu,
ne-am despărțit de jurământul sacru...
ce-a mai rămas
sunt doar acei pe care
noi i-am numit:
„noi doi și cine...”
vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk