S-a îngustat
în sat drumeagul
pe care
l-am pășit în zorii
atât de-ndepărtați
de Dumnezeu.
Acum când trec
prin glodul ce-mi fu matcă
mă simt
mai trist
dar mai aproape
de cel
ce m-a ținut de mână
când am plecat în sensul unic
al ultimei călătorii.
Un tremurat de mână...
despărțirea,
batista albă,
trenul,
gara mică...
Cum am simțit atunci
ce-i despărțirea
așa învăț acum
ce-i revederea.
Abstractul
doare mult mai mult
decât pumnalul
înfipt în pieptul ultimelor clipe.
Înstrăinat calc treptele ultimei clipe
și mă împiedic... mă împiedic...
vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.