Când luna raza și-o-ntețește
pe aripile lui Pegas,
noaptea-și prelinge nebunia
făcându-și mendrele pe colțuri
de stânci și frunze rătăcite.
Turma lui Pan visează iarba
câmpiilor verzi a lui Hermes
pe când Olimpul zace-n toamna
Moirei cea aducătoare de Veșnicie
și speranța zilei de mâine și de veci.
Potecile încrucișate
urmează liniștea speranței
furtunii ce n-o să mai vină
cu prăbușirea în Tartaros.
Când zorile poveștilor trecute
revin pe muntele izbăvitoarelor dureri,
cu sângele prelins din răni bătute
pe cruci de lemn sub calde adieri
de alizeu, atunci se naște iar și iar
credința care moare în amurg,
când înspre noapte visele se scurg.
E un balans perpetuu între rău și bine,
o frunză ce-nverzește și se ține
din zori de ziuă până în amurg
cerșind iubirea unui demiurg
ce mâna lui cu-a noastre vrea să-mbine.
vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.