Etajele-și blestemă scările fără lumină
găurile fără praguri unde forfotesc
mărunte lumi, reminiscențe de obsesii
sub călcâie fără tocuri, cu pantofi din care
gheare se preling spre musafirii spânzurați
în ascensoare canibale, sau înfundați în țevi
de apă caldă.
Secolele-au fost de aur - spun fațade-ncremenite -
pe când aurul sta în munte și toți aruncau cu pietre
dup ciorile din pom.
Dinți de șobolani scriu semne
înțelese doar de morții șobolanilor din pivnițe
iar lumina se desparte de-ntuneric doar prin lumea
din adânc ce-o mai cuprinde.
Pe scări, în jos, cu mâinile împerecheate-a rugăciune
femeile își duc pe scara de incendiu oglinzile
copiii și bărbații iar ornicele bat mereu de opt.
De ce sunt veșnic musafirul celor
ce nu se-adapă din izvorul meu?
vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.