Am coborât în adâncimi de stâncă,
Cu mersul tânăr, brațul de oțel,
Cu dorul de comori ascuns în suflet,
Cu stranii visuri și cu gând rebel.
Nu rătăcesc, mă cheamă-n gând adâncul
Și umezeala gurilor de mină,
Ciocanul smulge nemurii clipa
Și o așează-n vetre de lumină.
Înspre meleaguri risipite-n mit
Pașii mă poartă prin tăceri eterne,
Frânturi de cântec dintr-o altă eră
Timpul în straturi obosit așterne.
Mă mistuie o nesfârșită sete,
Și arșița devine tot mai grea,
Eu sap mereu și umplu vagonete
Cu măruntaie din pădurea mea.
Acuma știu că am crescut silvan,
Și mă recheamă timpul iar la matcă,
Zeu nemilos, de-a pururi suveran,
Prin univers colindă fără barcă.
Inima mea rămâne sub Carpați,
Să bată prin hățiș de minereu,
Opriți-că puțin și ascultați
Cum trece timpul-suveranul meu-
În mantie regală peste ape,
Un cântec prin ruine de cetăți,
Vor rămânea de trupul meu aproape
Grele păduri și mari singurătăți.
vezi mai multe poezii de: ilie scarlat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.