Sunetele amplificându-se
noaptea în liniște, ca și când ar rămâne un
gol misterios după o ridicare a lucrurilor
la cer. Se-aude deodată țipătul gutural, concret,
aproape omenesc, și zbaterea unei păsări
sugrumate în castanul plin de flori și de pisici
la pândă. Sângele îmi presează disperat
tâmplele. O venă se zbate și gura mi se umple
de un gust nou, între sălciu și uscăciune.
Rămân înmărmurită că, la numai câtiva metri
distanță, una din făpturile lui Dumnezeu
își dă sufletul. Și eu nu mai pot face nimic
ca să uit asta.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.