De-aș fi lăsată să mă molipsesc
De-o zi bolnavă, de un poem al tău!
Toamna contemplă gândul meu lumesc
Plin de otravă și de rău.
De ce-l mai sun! El tot n-o să ne doară.
Răbdarea-i ca o rană care-așteaptă.
Cuvântul bun și mirosind a ceară
Se va-nchega arzându-ți mâna dreaptă.
Mai alb decât paloarea care trece
Și amintirile-ntre noi le strânge,
Purtăm la gât același șarpe rece
Îmbolnăvit de dor de sânge.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.