Mâna dă gust acestei triste cine
Sărând felii de pâine pământii
Suntem adînc mâncați de oboseală.
Somnul pe care-l fac e semnul
Cu care spaimele ți le descânt
Semnul de moștenire, gâtuindu-ți
Al monștrilor gât negru de pământ.
Tu crede-mă, oricâtă piatră arsă
Te-ar chinui, priveliștea ce-mi dai
E mai cumplită ca o răstignire
Ce nu mai speră pentru oameni răi.
Mi se întâmplă să veghez veșmântul
În umbra cărui alt trup voi viețui.
Tu crede-mă atât cât poți, acum când
A nu iubi sortit e a iubi.
De vorbe ca de zdrențe m-am scârbit
Și, părăsind această încăpere,
Ea va dispare pentru totdeauna.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.