Cu clasic dor vin la coline,
Acolo unde nu sunt ruine,
Unde se-ngână umbra cu sine.
Mă duc sperând, n-am plecat încă,
Mă sfârșește o moară adâncă,
E ca o boală partea mea stăngă,
E ca piatră ce se mănâncă
Numai de vânt și de nimica,
Numai de starea soră cu frica.
Înmormântată acolo plânge
Seaca mea fire, ană subțire,
Sfântă ca iarba unde mă-nchin.
Nu sunt de vină că nu mai vin.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.