A fost odată, și mai e, în amintiri adânci,
O cameră-n subsol ca într-un ghem de mucegai.
Curajul meu s-a înnegrit pe zidul camerei acelei,
Curajul meu s-a înnegrit ca într-o peșteră muzeu.
Stăteai într-un fotoliu vecchi, mult aplecat, scriind poeme
Pe care le citeai candid unei femei care-mpletea.
Ea nu făcea atunci decât să se supună fără spasm
Unui destin insuportabil.
În numele acelei doamne ce-a murit, vorbesc încet,
În numele acelei doamne, curajul meu s-a înnegrit.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.