Nu spune vorbe de prisos,
Că mi-este frig, că mă întrem.
Cerul veni mai jos noros,
Fiind noroc, părând blestem.
Fără să vrei înaintezi
Cu tălpile adânci grămezi
De frunze care putrezesc,
Pe care vara nu le vezi.
Căzute lin, ori rupte, fac
Un vegetal efort, durut,
Abia acum, când moarte zac,
Pe străzi de nerecunoscut.
Și plouă pe acoperiș,
Și sună tablele de fier
În scrisul, negrul rămuriș,
Încrezător până mai ieri.
De câte ori, ca un vecin
Care se uită peste zid,
Copilărindu-se puțin,
Tu pari în iederă livid.
De câte ori – fantastic dar –
O amânare în sărut,
Când toamna îmi întinde iar
Mărinimosul măr de lut.
Te voi chema, și vei veni,
Și-am să lipsesc, și dinadins
Din toamnă-n toamnă tot mai gri,
Din toamnă-n toamnă tot mai stins,
Iubindu-te fără soroc,
Pastelul meu ți-l împrumut,
Să simți cât ține acest joc
De fascinație limbut.
Și va mai fi un drum de mers
Pe care toamna îl măsori
Și veghe va lovi invers
Amestecată printre nori.
Auzi cum râdem lângă plâns,
Mă-ntrem când ploile prefac
Lumina verii ce s-a stins
Într-un inel peste copac.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.