Cum vii, cum stai ți-aș spune-ntruna
că sunt un mim fără lumină
și sunt cuvintele prea goale
pentru serbările din gând,
mimul se zbate în oglindă
și-n sinea lui sedus se-nclină.
Nervi singuratici fără sânge
și fără cale se simt bine,
enorme cârme se sfărâmă
în dușmănie și în boală,
dar pentru noi ninsoarea calmă
dă suflet albelor albine.
Să ne întoarcem în zăpadă
în cerul ofilit de ploi,
ploi ce se fură-n somn din arbori,
din mări sărate, din fântâni,
exilul mi-l închei în clipa
când cu durere mă îngâni.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.