Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi
Un albastru migrând înflorit peste noi.
Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit
Pe pământul umbrit al bătrânului schit.
Ca un cric rătăcit, ca un veac subțiat
Suntem muți când vorbim despre ce ni s-a dat.
Noi mereu căutăm un albastru de preț
Ce-ntr-un veac este cer și-n alt veac Voroneț.
Pe pământu-ncuibat cu sămânță de somn,
Cresc copaci rămuroși, pirostrii pentru Domn.
Dar acești vechi pereți spun întruna ceva,
Ca și cum ar boci, ca și cum ar cânta.
Poate-albastrul la care fiii noștri revin,
Este limba română tradusă-n senin,
Poate carii stelari noaptea turlele rod,
Poate-altaru-i un pod, poate-albastru-i un cod.
O, acești vechi pereți spun întruna ceva,
Ca și cum ar boci, ca și cum ar cânta.
Dacă noi am putea căuta mai adînc,
Să simțim ce spun ei, să vedem de ce plîng.
vezi mai multe poezii de: Constanţa Buzea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.