O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate
Să aducă alinare vrunor inimi întristate,
și răsfirând pe-a lor cale niște nemernice flori,
Să le-mprăștie necazul ș-ai supărărilor nori;
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
însă nu puține are și dulcea melancolie;
ș-un om simțitor alege, decât agere clătiri,
Pe ale melancoliei liniștitele uimiri.
îl privești cătând să afle în al artelor locașe
Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufașe,
Ci tabloul melancolic unde-un june-amorezat
Stă jelind pe străini țărmuri de iubită-i depărtat;
Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate,
Suferind pentru-a sa țară, pentru drept și libertate.
Câte ori a zilei raza îl găsește încă treaz,
Adâncit în reverie și cu lacrimi pe obraz!
Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea
Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea,
Cugetând la suvenirea unor dulci îmbrățișări,
Uitând viața ș-ale lumii mincinoasele plăceri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l prețuiește,
Pentru cel care îl simte, și din inimă iubește!
Fericit cine-l cunoaște! fericit cine-l simți!
Iată lina primăvară începu a ne zâmbi;
Mii de flori însmalță câmpul revărsând a lor miroase,
Iar zefirii printre frunze cu-a lor aripi răcoroase
Răspândesc un dulce sunet pe natură-nveselind,
și la glasul lor făptură se resimte înviind.
Dar decât acel lux mare a naturii înflorite
Preferăm mai bine umbra celor radiuri liniștite;
Acolo în încântare sub frunzișul nepătruns,
Inima își dezvelește sentimentul său ascuns.
Când copaci plecând asupră-ți a lor frunte despletită
îți întovărășesc pașii pe-o cărare mult iubită;
Când zefirul care-n șesuri de abia răsuflă lin,
Printre frunze se aude ca un gemăt de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la îndurare,
și-n răcoarea acea dulce inim-află stâmpărare.
Căci condusă de natură spre mai tinere gândiri,
Cu plăcere-și amintește trecutele suferiri.
Vezi pârâul acest trândav, scăldând pajiștea cea verde,
Cum prin flori trufaș se plimbă, și subt arce verzi se pierde?
Vălul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări,
îndemnând cu-a sa murmura la duioase cugetări;
Lângă el o mândră salcie cu lungi ramuri atârnate
își împlânt-într-a lui ape cosițele-i resfirate;
Acea undă gemătoare, acel arbore jelind
Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere,
și ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mângâiere;
Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta,
Aflăm vie mulțămire lângă dânșii a ofta. ...
S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare?
A dumbrăvii cântăreața, gingașă privighetoare,
Prin accente iscusite radiul tot a încântat;
Ascultând-o simt ca-n sine-mi un nou ce s-a deșteptat.
Cât iubesc să-mi opresc pașii subt umbră de desfătare
Unde cade în suspine a ei jalnică cântare!
Gânditor și dat cu totul s-aud dulcele ei glas,
Sub copaciul acest mândru în uimire am rămas,
Nu bag seama că deasupra-mi vijelie se stârnește,
Sau că soarele apune, ori că tunetul vuiește,
și c-a zilei lumânare de pe cer acum s-a stâns;
Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plâns,
Dar tacu - nu mai răsună tânguioasa-i melodie,
Eu stau încă, ascult încă cuprins de melancolie.
Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi;
Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri
Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește
Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește:
Ziua asta care moare, noaptea care s-a întins,
Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins,
Dulcea pasărei cântare ce treptat se micșorează,
Trandafirul ce s-ascunde, râul care murmură,
șesul, câmpii ce de umbră peste tot s-au învelit,
Răcoreală ce revarsă un văzduh îmbălsămit,
Luna galeșă ce-ncepe să se nalte cu trufie,
Arătându-și printre neguri a sa frunte argintie,
Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor,
A nemernicei bufnițe cântecul îngrozitor,
Aduc multă alinare la a inimii durere,
și sub vălul sau natura are-o mai vie plăcere.
Toamna veștedă și tristă are iarăși frumuseți
Ca și omul ce ajunse ale vrăștei cărunteți.
Când din văi cu turbăciune achilonul se rădică,
și când frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică,
Muritorul melancolic văzând natura murind,
La al său iubit prieten departe de el gândind,
Află-o crudă mulțămire în a firii dezbrăcare,
Căci frumoasa primăvară înfruntă a sa-ntristare;
însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin
E un leac l-a lui durere, un părtaș l-al său suspin.
Acel șes, acea dumbravă și colnicele cernite
îl privesc, și de-a lui jale parcă-s și ele mâhnite. ...
Cât iubesc printre ruine să mă plimbu-adeseori,
Monumente părăsite a căror locuitori
Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate,
Trei lucruri iubind în viață, onor, glorie, dreptate.
Dar pieră-acum eroii, și ai lor urmași mișei,
Interesul au povața și-nvrăjbirea între ei! -
Nu mai sunt! - A lor cenușă ce-n văzduh fu aruncată
De fii corci și fără cuget cu dispreț este călcată!
Ah! curând sosi-va vremea ticăloșii a simți
în ce râpă egoismul are a-i prăpăstui!...
Cugetând la vechi eroii, și privind a lor morminte
De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte
Cât de mari au fost odată, câte neamuri au învins,
și simt ochi-mi că se umplu de un patriotic plâns.
... Văd o veche monastire, sfânt azil de pocăință,
Unde nevinovăția își aleasă locuința.
Al aramei tristul sunet gândul meu a deșteptat,
Spre locașul mântuirii pașii mei a îndreptat.
în aceste ziduri sfinte unde Domnul se mărește,
Păcătosul alinare conștiinței lui găsește;
Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu,
își petrec restul vieții lăudând pre Dumnezeu.
Gândul lor fugind din lume este numai vecinicia,
Când îi văd, un nou preț are în ochi-mi melancolia,
Judecând că-n lumea asta ne e dat să suferim...
Unde sunt? Unde mă aflu? - Lângă-un jalnic ținterim!
Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuțită!
Câte gânduri mângâioase pentr-o inimă rănită!
îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu,
Care să învecinicească pomenirea vrunui zeu;
Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zărește,
Pe-a săracilor morminte numai iarbă verde crește.
Te salut, locaș cucernic sărmanului muncitor,
Care-a fost toată viața statului folositor!
Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire,
De abia aice află o adâncă liniștire;
Cu respect și duioșie mă închin ăstui mormânt...
Patriot a fost acesta, de folos l-al său pământ.
Nu un trântor ce în viață numai rău știu a face
și din a țării lui sânge să se-ngrașe-n bună pace. ...
Aurora se ivește vestitoarea dimineții.
Altă zi - Lună s-ascunde- Un nou pas pe calea vieții!
vezi mai multe poezii de: Constantin Negruzzi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.