Vele-atârnă pe catarge
Ca și traistele goale
Și speranța mi se sparge
De o tihnă fără jale.
Vântul nu-i și lină-i marea,
Brigantina-i amorțită
Și doar iar scrutează zarea
O privire obosită.
Tot avântul ce se zbate
Doar să plece, doar să fugă,
Și cuvintele oftate
Nu mai pot porni o rugă.
Nori pustii mai trec pe unde
Sunt doar sus și nu se lasă
Jos în situații scunde
Cu-nchisoarea de acasă.
Zile trec posomorâte
Pline-n sare și în Soare
Căci mi-s orele urâte -
N-am pornire-n depărtare!
Sufletul e prea aparte
Să se-ncurce prin parâme,
Iar eu stau ca și în moarte
Cu târâtul ud de râme.
Vreau iar vânt cerând ca cerul
Să se umple cu furtună
Că așa-i corăbierul
Vremea când e numai bună.
Și visez din astă pace
Depărtări neînțelepte
Să doresc iar a mă-ntoarce...
Penelopa să m-aștepte...
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
E foarte frumoasă şi delicată această poezie!
Am citit cu mare plăcere.
tamas razan
joi, 19 mai 2016
Urmaresc cu mare interes tot ce scrieti. De fiecare data gasesc noi valente ale maturitatii literare.
Doru Lu.
marți, 17 mai 2016
Versuri pline de caldura sufletului tau, iar finalul este mai mult decat deosebit.
amelia p
marți, 17 mai 2016