Zorii de cenușă, prundul unei lacrimi
umbria odăii, precista cu crini
noaptea de iubire cade-n agonie
fară ea, femeie, devenim străini
peștera ferestrei luminează straniu
tremură-n leșie părul tău bogat
soarele își pune purpura de zdrențe
rege fără țară, imoral prelat
Parc-ar fi de ceară mîna ta frumoasă
pîlpîind la focul unui mic rubin
țipă trist cocoșii, înălbind mesteceni
zgomotoși zidarii dimineții vin
eu rămîn de pază, tu te pierzi în lume
jur că fără tine parcă-s mai sărac
ne-am iubit eroic, dar puteam mai bine
să nu ne cunoaștem vreme de un veac
Și cu toate astea, cerul gurii mele
fulgerat de patimi și de fragi era
mirosea a smirnă încleștarea noastră
a tutun, gardenii și apus de stea
trefle în ogive, ramuri cervidee
ne pirogravase Luna pe pereți
te-ai pornit cu plugul trupului tău tînăr
fluviul vieții mele iarăși să-l dezgheți
Ziua își desface scoică după scoică
nu au nici o perlă, nu au nici un rost
inecarăm trupul nopții în oglindă
fără lumînare, fără vin de post
lămpi violacee arde liliacul
le desfaci cu mîna, pleci în drumul tău
rob al insomniei, sînt atît de singur
dacă mor acuma, n-o să-mi pară rău...
Corneliu Vadim Tudor, 1982
vezi mai multe poezii de: Corneliu Vadim Tudor
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.