N-am să revin, iubito, niciodată,
o cruce-n briliante port la gât
din toată slava care-a fost odată
am o gravură-n inimă, atât
Şi trandafiri căţărători fac boltă,
la Ierichon mari trâmbiţi vor suna,
cuvintele-n poem mi se revoltă
şi toate cer înduplecarea mea.
Dar mai curând mi-aş pune ştreangul mării
şi eremiţii ar cădea-n păcat –
în urma ta, statuia depărtării
îmi pare că de-un veac s-a înălţat.
M-am vindecat de tine pe vecie
şi totuşi, mai presimt un ultim val,
va fi într-o duminică târzie
sfinţită cu tutun oriental.
Vor răsări sub streşini de biserici
primulele cu flori liliachii
iar zorile – inchizitori iberici
în jurul meu mari ruguri vor urzi.
Neputincios precum o Famagustă
mă va răzbi un dor imperial,
trecînd strâmtoarea lacrimii, îngustă,
voi fi rănit de fiecare mal.
Atunci scăpa-vor leii remuşcării,
o clipă doar voi fi îngenuncheat –
dar mai curînd mi-aş pune ştreangul mării
şi eremiţii ar cădea-n păcat.
vezi mai multe poezii de: Corneliu Vadim Tudor
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.