Am simțit mai întâi o adiere,
ca o umbră care-și caută trupul
într-o cameră cu pereții pestriți.
Nu era vânt.
Era ceva mai subtil -
mirosul clipei care ațâță.
Ce să însemne asta?
Pașii tăi răsunau încă,
dar urma lor era dublă,
un pas real, altul visat,
un pas stabil, altul în gol.
M-am scuturat de fiorul coșmarului.
În oglindă, nu mai eram
cea care îți număra respirațiile,
ci o străină cu degete grăbite,
căutând o cheie
pentru o ușă
care se deschide spre hău.
Unul dintre simțurile mele
nu te mai recunoaștea.
Ce să însemne asta?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.