Doamne numai atât poți
Rugăciunea
mea-i fără de sfârșit Dragostea mea
nu are margini nici în cer nici pe pă
Nici bine nu m-am culcat
și-am sărit din nou din pat
și uite-așa cam într-o doară
pana iau în mână iară
Mâna în schimb arde ca o flacără
bătută de vânt
Însă iarăși ne rătăcim
între ridicol și sublim
Costel Zăgan, Distihuri rebele
Ninge cum ningea odată
lerui-ler cu flori de măr
viscolește înflorind o fată
din pământ și pân-la cer
Gura de rai tace-n română
și toată lumea înțelege
tăcerea ei ce vrea să spună
aici tăcerea este lege
Îmi sărbătoresc rănile cântând
Costel Zăgan
Se smulge un copil cu tot cu inocență
Se scutură bine-bine Apoi se aruncă în
malaxorul educației Pentru evitarea ori
cărei confuzii toată lumea va purta oche
Eu cred că poetul este un adevărat
institut al tăcerii Aici (ne)liniştea po
Câinele de ce-i pisică
iar pisica de ce latră
unul mare-o are mică
cică-i artă pentru artă