Fiind poet tăceri cureieram
şi mă opream ades lângă cuvânt
şi tâmpla mi-o apropiam
la blânda batere de vânt
Costel Zăgan nu mai rezistă
de dimineaţa până seara
de-i lumea veselă sau tristă
pe toţi-i-ntreabă unde-i ţara
Ce poezie frumoasă eşti iubito
te-aş învăţa pe dinafară
dar mă încurc mereu la sâni
cuvintele au muguri pe la ţară
Vrei să-mi ţii de urât frumoaso
să ieşim diseară-ntr-un poem
pentru tine zău steaua mi-am ars-o
doar c-o interjecţie te chem
Cum te dezbraci copacii dau în floare
şi simt în piept văpaia unui crin
de la zăpadă sufletul se-aprinde oare
când te privesc şi mor câte puţin
Doamne Iisuse al Limbii Române
iartă-mă că-ţi răstignesc cuvântul
viaţa trece numai visul tău rămâne
îl păstrez în mine răstignindu-l
Ce poftă am să fiu nemuritor
şi Doamne nu-s decât doar trist
hai viaţa-mi strigă hai dă-i zor
şi n-am ce face şi exist
Copilăria Doamne e un viciu
şi-a fi tânăr e-un păcat
din cerneală hai ia-ţi biciul
fii cuvântule bărbat
Îmi pare rău dar nu e primăvară
îmi pare rău aceasta nu-i părere
cu brazde scriem viaţa pe la ţară
şi grâul se coace prin cădere
Nu-i departe vremea când
porcii ne mâncau râzând
şi pe ritm de cazacioc
cloşca vai o lua din loc