Într-o zi, o coţofană,
Care se dădea orfană
În al codrului regat,
Fu chemată la palat,
Să i se mai dea o pană.
Jeluindu-se de moarte,
Cum că soarta o desparte
De noroc, pe-acest pământ,
Fu crezută pe cuvânt
Şi-ajutată ca la carte.
Mai întâi o îmbrăcară
Într-o rochie de seară,
Cu o trenă în culori,
De, acolo, printre nori,
Strălucea în haina-i rară.
Mai apoi i-au dat sclipire
În raţiune, în gândire,
Ca să poată face faţă
Provocărilor din viaţă,
Fără urme de icnire.
Peste toate, glasul ferm,
De la moştenit matern,
Întregea înaripata,
Ce era de-acuma gata,
Într-un film complet modern.
A ieşit atât de bine,
Că li s-a făcut ruşine
Să o-ntoarcă în pădure,
Unde ar putea să-ndure,
Rele, de la fieştecine.
Aşadar au pus-o iute
(În doar câteva minute)
Pe post de educatoare,
Chiar la grupa cea mai mare,
Unde pui erau cu sute.
N-a trecut mai mult de-un ceas
Până se-auzi un glas
Disperat, de pui din creşă,
Ca o ultimă depeşă,
Ca un tragic bun rămas.
De atâta ciripeală,
Păsările-au dat năvală
Peste cea educatoare
Şi-au găsit-o, cu stupoare,
Mâncând pui, fără sfială.
Pot să spun de coţofană,
Că este la fel ca lupul.
De se schimbă doar la blană...
vezi mai multe poezii de: Mihai_Manolescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.