Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Ani de chin
Care vin,
Ploaie dupã cer senin;
Când pierzi dinţi
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,
Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,
Cum o iubeau bunicii-odinioarã,
Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?
Târziu este, copile, plânsul tãu,
Târzii sunt şi pãrerile de rãu!
E prea târziu s-aduci un trandafir
Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...
Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,
O umbrã, ce se-ascunde în unghere,
Un strop de greu, o clipã de plãcere
Şi-o fericire, care se destramã,
Îi dădui crezarea toată,
Foii care ne vestea
Căci cu nouă ore-n urmă
Dispăruse o lichea.
Scumpa şi frumoasa mea,
Te iubesc! Ştii bine...
Şi ţi-aş spune, de-aş putea,
Cã mi-e dor de tine!
La patruzecişidoi de ani şi-o zi,
Din perspectiva anilor de viaţã,
Eşti undeva la jumãtate...ştii?
Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,