- Îi spunem, Volodea?
Să-i mai hrănim aripile (ne)fericirii?
Hai, realcătuiește istoria!
Spune-i iubitei tale Natașa
cum eu, Anușka, te așteptam în secret,
intersectându-mă cu propriile mele nefericiri,
să păcătuim în colțul destinat sfinților,
cu bucuria netrucată a nebunilor proști.
M-am dat toată atunci,
ție,
cu tot cu mustrările de conștiință târzii,
cu tot cu blasfemia
risipită în gândurile mele prea multe.
Munții și pădurile mele te-au vânat
și te-au obosit,
păsările încuibate în trunchiul meu
s-au slobozit toate spre tine,
peste măsură de vii.
Un singur lucru nu ți l-am dat, Volodea: zodia.
Cum să-ți fi spus că sunt Vărsător?
N-aș fi putut să-ți mai las
vreun sărut nesătul...
M-am visat că-ți sunt fiară,
că unghiile,
că dinții,
că dragostea tâmpă din "hrrr",
că împletirea picioarelor la gâtul cel dulce al pradei,
că pofta de sângele nemuririi tale
vor roti cerul
și vor naște toate zodiile deodată.
Ne-am spart trupurile în două cu un oftat
și ne-am reunit la loc, amestecați.
Spune-i iubitei tale Natașa
că Anușka nu mai există.
Ea s-a rescris în tine,
c-un sânge
despre care nu știi dacă vine din vis
sau din iadul cu fiare,
în care ți-ai pierdut
sufletul.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.