Steaua pe cer să lumineze
O floare ce se stinge-n suflet
E sângele din piatra care ţese
Doar amintiri fără răsunet.
Când luna va purcede să apară
În pragul sufletului tău
Vei şti că tatăl meu mă cheamă
Că-i tare dor de fiul său.
Doar soarele se va să ţie tare
Să nu aplece lacrimi pe obraz
Iar plânsul meu va umple marea mare
Şi el suspinul va rămâne treaz.
Tată cel bun în universul de infern
Tu cată să fii doar puţin
Căci îţi promit că timpul cel etern
Îl vom parcurge fără de vreun chin.
Tu plimbă-ţi chipul peste nori
Şi caută un loc mai sus
Unde nu-s patimi, nici ninsori
Dar este locul unde ai ceva de spus.
Căci fie viaţa cât de lungă
Şi scurtă de ar fi, e tot aşa
Noi vom păşi pe calea pusă-n dungă
Obstacol între între duh şi calea cea,
Pe care cu nesaţ o căutăm o viaţă
Pe care dorul de mai mult o cheamă
Pe care vom păşi, dar fără teamă
Când sufletu-i în cer, iar trupu-i gheaţă.
vezi mai multe poezii de: Pitagora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.