Duc felinarul unor vremi cu faţa înnegrită,
caut un orologiu care să măsoare tristeţea,
să o adauge vieţii prin corecţii zilnice.
Aud cum se ciocnesc sunetele şi se sparg ca sticla
fără ecoul care muşcă în gol.
Iluminat de un iris negru, ochii ei erau de migdale
decojite de mine, culegătorul de vise.
Nu cu altcineva mă întrec, ci cu eul meu
ce rămâne-n urmă şchiopătând, nu fără picioare,
ci fără trecutul pierdut pe drum.
C-un glas fără rezonantă-i repet ce nu trebuie uitat.
M-am călit rotunjind sânii aspri ai femeii întâmplate
fără să-i închid în trunchiuri de con
cu sfârcurile-n afară.
Dar prin înot câinesc traversez iubirea ei în lung.
vezi mai multe poezii de: flavius
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mă alătur celor două comentarii și spun doar atât: frumos. ..
mirimirela
joi, 23 iulie 2015
intreg poemul e profund, meditativ si plin de adevar,felicitari !
alice
joi, 23 iulie 2015
Minunat!!Restul cuvintelor sunt de prisos.
rebeca
joi, 23 iulie 2015