Din vălurirea ponticelor ape,
Se-nalță respirații infinite
Spre-oglinda cu sclipiri nemărginite
A cerului. Și pare să-l îngroape
În cețuri lungi, cu brațele albite.
Le-ascult și mă confund cu-a lor chemare,
Respir adânc, apoi îl strig pe nume
Pe zeul care-a strâns această lume
În palmele mareei mișcătoare,
Ce cată țărmul să-l înece-n spume.
O liniște, cu muzica-i măiastră,
Îi suflă clipe, timpului, în vele.
Eu pun scrisoarea gândurilor mele
În hăul zorilor din sticlă-albastră
Și simt căldura liniștii pe piele.
Mă fură înspre orizontul lumii,
Precum un cal înaripat, o rază.
În herghelii, delfinii săgetează
Adâncul și culoarea înălțimii,
Cuprins de ape, gândul meu visează...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.