Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
vezi mai multe poezii de: serban78
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.