Eu simt cum cântă cuvântul
până-n cea mai profundă,
mai duioasă,
mai secretă fibră a mea.
Până-ntr-un tainic suspin al făpturii...
E-o novă care-și prelinge avântul
pe arcul tăcut al clipirii,
îi place să plouă-o secundă,
cât gândul lucire de fulger să-mi dea
și-apoi, ca un biet licurici desprins dintre stele
să-mi cadă pe moalele dulce al gurii
și între bătăile inimii mele.
Trimite în mine o undă
din clarul izvor al vâltorilor sale,
s-aleg cel mai dorit înțeles dintre toate,
cu dor-de-rămas
încrustat în vocale
și-alene... vărsat către suflet
să simt cum zăvoare descuie
și-apoi mă străbate.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.