Tu, răsfățat al zbuciumării mele,
Neliniște adânc liniștitoare
Și cert alint cu palme-nșelătoare,
Ce-nfiorat mi te-ai lipit de piele!
Zburat dintr-un cocon, ești fluturare
A viselor născute între stele...
Adu-mi-le cu sensurile grele
Din lamura luminii orbitoare
Și le-ntrupează-n caldele șiroaie
Ce scurg albastrul bolților senine
În mările cernelii peste foaie!
Doar când tăcerea arde în suspine,
Pe larg hotar al inimii îndoaie
Imensitatea eului din tine.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.