Cuvintele mi s-au născut la malul
Lipit, prin Eufrat, de Babilon
Și au durat cetate peste ton,
Cu piatra care scapără realul.
Mesopotamia le-a dat răbdarea
De a sculpta imaginea de lut
A tot ce-a mângâiat și a durut
În Gânditorul ce visează zarea.
S-au preschimbat în dialectici pure
În Grecia, la umbra lui Homer,
Ca orbul care caută sub cer
Adâncul frumuseților obscure.
La Roma,-n platoșe gramaticale,
Au construit, spre declinare, drum
Și n-au predat stindardele nicicum
Imperiilor ce-au murit pe cale.
În Evul Mediu,-au ars pe rugul fricii,
Că-n recile scriptorii, anonimi
Le-au rupt ades bucăți din înălțimi,
Să se cocoațe pe acestea micii.
Renașterea le-a pus în repertoriul
Lui Galileo, cu-ale lui mirări,
Când a rotit Pământul cu-ntrebări,
De a căzut în Dante Purgatoriul.
Prin Shakespeare au trecut precum o boare
Din evantaiul nopții înspre zi,
Cu masca lui "a fi sau a nu fi",
Dar numai cu-adevărul în spinare.
Au cunoscut, prin secole, doar ceasul
Scandărilor pe baricade vii
Și manifestul verbelor surii
Ce-și urcă și împlântă-n suflet glasul.
Azi, ele-ajung aievea lângă tine,
Iar șoapta lor cutremură un vis,
La lumânarea vremurilor scris,
În odăița nopților senine.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.