E-atâta toamnă părăsită-n jur,
încât să te iubesc mă-apucă frica
să nu rămână-n urmă mai nimica,
iar sufietul, al trupului cusur...
Nu mă iubi decât cât tu socoți,
iar inima cât să te-ntinzi ți-o lasă!
Mă-auzi cum mă-ntomnez și nici nu-ți pasă
că peste timp, să treci, nici tu nu poți...
Nu te încrede-n visul nevisat,
cât suntem, tu - stăpână, eu - argat,
care în șapte nopți din săptămână
prin întuneric se târăsc de mână
tot căutând ce Dumnezeu le-a dat,
sperând că astfel moartea și-o amână!...
vezi mai multe poezii de: Dan Rotaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.