De când ni le petrecem împreună,
și-am terminat rezervele de timp,
că-am folosit chiar zilele de schimb,
plâng nopțile din ochiul lor de lună.
Azii ne iubim ca pustnicii în schituri,
la trup, jumate orbi, jumate muți,
în celălalt definitiv pierduți,
visând la răvășitele-așternuturi.
Mă-ntrebi, nelămurită, de ce oare,
azi, aerul împiedică să zboare
aceeași pasăre ce altcândva
în cer, precum în apă, se-afunda?
Fi-mi arșiță pe ger, ți-oi fi răcoare
pe lipăr: doar așa ne-om îndura!...
vezi mai multe poezii de: Dan Rotaru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.