Infernul - cântul XIV - Dante Alighieri
Adăugat de: Gerra Orivera

Cercul al optulea: Bolgia a şaptea. Hoţii.
în cel răstimp al tânărului an1 când soarele sub Urnă se-ncălzeşte, iar nopţile ajung către liman2
şi când pe şesuri bruma zugrăveşte
icoana mândra-a dalbei ei surate3,
pe scurt răstimp, căci peana-i se toceşte,
pălmaşul bietu-n zori, pe nemâncate, se uită-afară şi, cuprins de groază, când vede câmpu-albit pe jumătate
se-ntoarce-n casă, plânge şi oftează şi dă mâhnit din colţ în colţ, pierdut, pînă ce-apoi la chip se luminează
când vede câmpul iarăşi prefăcut4; şi luându-şi bâta, -alungă din poiată şi oi şi capre-afară la păscut.
Aceeaşi spaimă-mi fu şi mie dată
de norul5 strâns pe-a lui Virgiliu frunte,
dar şi balsamul se ivi pe dată;
c-abia ajunşi pe prăbuşita punte, se-ntoarse către mine şi, vioi, zâmbi ca-ntâia oară pe sub munte6
Privi dintâi prăpastia şi-apoi, după ce-n gând le cumpăni pe toate, cu braţele mă-mpinse7 dinapoi.
124
Şi, ca şi cel ce face şi socoate din timp ce va să vină chibzuind, aşa şi el, zorindu-mă din spate
să urc pe-o stâncă - şi-ntre timp ochind8 alt stei înfipt în malurile-adânci -„Pe el, zicea, dar urcă pipăind".
N-ar fi fost chip poveri9 să porţi pe stânci, căci el uşor10 şi eu de el purtat abia urcam din colţ în colţ pe brânci.
De n-ar fi fost din mal ridicat
mai scurtă coasta-aici şi mai înceată,
nu ştiu Virgil, dar eu n-aş fi urcat.
Or, cum văiuga Malebolge toată se-adună jos în puţ ca-ntr-o căldare, prin firea lor, în orice vale cată
să urce-o creastă şi-alta să scoboare; dar tot ajuns-am malul prăpăstios din care-o piatră, ultima", răsare.
Suflam12 pe nări adânc şi vijelios şi nu puteam să umblu mai departe, ci, dimpotrivă, m-aşezai pe jos.
Grăi Virgil: „De lene te desparte,
căci stând13 în puf, sub gros şi cald veşmânt,
de glorie-n lume n-are nimeni parte,
şi viaţa e degeaba pe pământ, căci ţi se stinge urma din trecut ca spuma-n apă şi ca fumu-n vânt.
Sus deci şi-nfrânge greul nevăzut cu suflet dârz ce pururi biruieşte, de nu se lasă covârşit de lut.
125
De-aici n-ajunge să te smulgi; porneşte: urcuş mai lung14 ne-aşteaptă decât crezi şi, de-nţelegi15, de vorbă-mi te slujeşte."
Pornii atunci, vădindu-i16 că păstrez puteri mai mari decât simţeam în mine şi-am zis: „Te du, sunt tare şi cutez".
Pe-un pod stâncos suirăm dar, creştine, anevoios şi strâmt, pe lângă care cealaltă punte lin părea să-ncline.
Umblam vorbind ca să m-arăt că-s tare, când dintr-o dată ne tăie cărarea un glas17 confuz ieşit dintre ponoare.
Nu-i pricepui de pe podeţ chemarea, deşi boltit se-ndoaie peste chei, dar se părea că-l mistuie turbarea.
Priveam în jos cu sârg, dar ochii mei nu pătrundeau prin noapte-n văgăună de-aceea-am zis: „Maestre, treci, de vrei,
pe cellalt mal şi-om coborî-mpreună; precum aud şi nu pricep ce-mi cere, la fel privesc, dar nu mi-e la-ndemână".
„Eu drept răspuns, grăi, îţi fac pe vrere; căci ruga dreaptă şi pe cel ce roagă cu fapta cată-a-i mulţumi-n tăcere".
Pornirăm dar de partea care leagă cu râpa-a opta puntea-n adâncime şi groapa-n fund mi se vădi întreagă.
Văzui în ea de şerpi atari mulţime şi-atare soiuri, eu, cu ochii mei, că-ngheaţă şi-astăzi sângele în mine.
L
126
tL
Să nu se laude18 Libia cu-ai ei,
căci de nisipu-i zămisleşte sute,
groşi, lungi, cu ac, mai mari sau mărunţei
n-a cunoscut atâtea soiuri slute nicicând deşertul etiop în sine, şi nici deşertul Roşii Mări stătute.
Iar printre şerpii ce-atârnau ciorchine goneau mulţimi sperioase, despuiate, fără nădejdi de adăpost sau bine,
Cu şerpi erau legaţi de mâini la spate, de şerpi ce se vârau printre picioare, prin şale-n dos, ieşind de pe sub coate.
Şi dintr-o dată-un şarpe din strânsoare străpunse-un duh vecin cu noi în drum, pe locul dintre ceafă şi spinare.
Nu-i chip mai iute-a scrie-un „o"19 de cum se-aprinse duhul şi, zvâcnind 'nainte, căzu grămadă prefăcut în scrum;
ci-astfel răpus, cenuşa lui fierbinte se prefăcu cât ai clipi-n stihie, şi-acelaşi duh se-nfiripă-n veşminte,
precum dau înţelepţii mărturie c-atunci când ani cinci sute-n capăt are, se stinge Fenix20, pasărea, şi învie,
căci iarbă-ori grâne nu-i sunt de mâncare, ci smirnă şi tămâie doar, şi sade învăluită-n nard şi mir când moare.
Asemeni celui21 ce-n neştire cade, muncit de demoni sau cuprins ca-n cleşte de vreo meteahnă ce-ntr-ascuns îl roade,
127
de-apucă să se scoale, se trezeşte şi năucit de ce-i fu scris să pată oftează greu şi-n jur pierdut priveşte,
la fel şi duhul se trezi la viaţă:
Vai, aspră-i, Doamne, vrerea ta ce-anume
îşi dovedeşte-a răzbunării faţă!
Maestru-atunci îl întrebă de nume, iar el: „în groapă22, şuşoti-n surdină, picat-am din Toscana şi pe lume
m-am bălăcit ca vitele în tină; catâr şi fiară, Vanni Fucci23-am fost şi-mi fu Pistoia demnă vizuină".
„Ţine-l, maestre, m-am rugat frumos, şi-ntreabă-l ce păcate ispăşeşte24, că-l ştiu de viu aprins şi sângeros."
Nu mi se-ascunse duhul; bărbăteşte mă cercetă şi pe-al său chip roşit ruşinea25 pricepui că năpădeşte.
Apoi grăi: „Să ştiu că m-ai găsit
precum mă vezi, cu mult mai mult mă doare
decât c-am fost din lume izgonit26.
Nu pot să nu-ţi răspund27 la întrebare: atât de jos mă aflu fiindc-am fost tâlhar de-odăjdii sfinte şi odoare
şi alţii-n locu-mi fură luaţi la rost; ci ca de mine să n-ajungi să râzi, de-o fi cândva s-ajungi la adăpost,
ascute bine-urechea28 şi auzi: Pistoia-ntâi pe Negrii29 va să-i bată şi-apoi Florenţa30 schimbă stări şi juzi.
128
Din Val di Magra31, Marte va să scoată un fulger roş din bolta plumburie şi-ntr-o-ncleştare de furtună cată
pe câmp Picen să-ncingă bătălie, şi ceata împrăştiind el să răsară astfel ca Albii păgubiţi să fie.
Şi-anume-o spun32 ca vorba-mi să te doară"
129



vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.