În zadar se-nfundă-n urlet
Lungi, albastre coridoare,
Când porunci ca un descântec
Zmulg gâtlejuri ca de fiare.
Când s-auzi cum iarba crește
Devenit-a penitență,
Prin saloane hoinărește
Ochiul tău cu decadență.
Vechi, albastrele madame,
Grijă vor avea de tine,
Când în nopțile fatale
Legăna-vei mâini străine.
Iară ziua, ca un vierme,
Sifiliticele răni,
Îți va ciuguli cu lene,
Când pofti-vei să adormi.
În zadar se-ntâmplă toate
Și-n mirare-ți plângi cu sete,
Fiindcă pasul nu-ți va bate
Vechi cărări ca de pecete
Ce-n lumina depărtării,
Gându-n reverii înalte-ți
Fu minciuna lamentării
Ferecată într-o carte.
Astăzi, lungile culoare
Mi-s știutele făgașe,
Nuanțând filosofale
Vechi dorinți sinucigașe.
Când s-auzi cum iarba crește
Devenit-așa blestem?
Cel ce-am fost, azi nu mai este -
Cel ce-am fost... nu mă mai chem...
vezi mai multe poezii de: andreiserbanescu