În zadar se-nfundă-n urlet
Lungi, albastre coridoare,
Când porunci ca un descântec
Zmulg gâtlejuri ca de fiare.
De-un ecou de oseminte-n logodnă te-nfășor
Și puțin te port în brațe, mai ludic și naiv,
Ca o meduză veche, un miraj de vărsător -
Cascadă-mi cazi în brațul cadaveric și captiv.
Când diavolul vorbește cu o sadică trufie
În cana mea se-așează-n licăriri o veșnicie…
Unde nicio întrebare nu cunoaște vreun hotar,
Te văd adesea, mamă, trecând văile și plopii,
Cu mâinile crestate și pe piept sudoarea frunții,
Te vâd cărând în spate cu trudă strănepoții,
Pe geruri, frig și noapte sângerând straiele morții,
Sub sânii de mătase-ai unei tinere muieri,
Sunt azi mai nesupus și mai singur decât ieri.
Ca un zarafir în pânza împletită pe torsadă,
Nesincere cuvinte-mi zâmbesc în acoladă.
E moarte afară, iubito,
Ascultă și tu cum vuiește
Și slugă îți sunt de departe,
Și cearta în noi se pornește.
Străzile-nșirau bastilii de fanfară
Și-n toate mă aflam mai sfânt, mai erudit,
Tăcut, pe peron, îmi rulam o țigară
Și bolnav așteptam camarila regală
Unde lunaticii dansează și moartea nu clipește
Priveam păgân prin lupă infinitul peste culmi,
Monarhul jubilează mascarada ce-mpletește
O lume neumblată și ascunsă de-alte lumi.
Și va plânge toamna peste noi în cimitire
Iar domnițele de mână vor aștepta păgâne
Străini vom fi de toate familiile bătrâne
Cu satanice trucaje în gesturi și gândire
Și cum stau de supărat
De amar și vinovat
În idee mă-nconjor
Și-n aspect, întreg omor