E roșu octombrie...
Semne de apus ne bat în geam,
Câmpuri de maci se revarsă în cascade,
E roșu octombrie,
Cu pas becher, din lupanar,
Cu lungi vâltori în buzunar,
Orice bărbat mai mizantrop,
Spre casă-și face, la galop,
Tu, absurdă și dulce iubire,
Cu ploapele albastre și trupul dezgolit,
Te-ai ghemuit cuminte în podul palmei mele,
Din firele cerului de zori încărunțit.
Atât de trist e dorul meu,
Păgân, la trap, cu pasul greu
Și atât de lungi mi-s lamentări
Din vechi chemări.
Prin pădure, puiul mamii,
trece-vom desculți la noapte,
Ghimpele să ne trosnească
sub picioare și sub coate.
Ce goală e casa-ntru totul,
Și ce frig e pe 4 în noapte,
Mi-e ciudă să-ți legăn mijlocul,
Sub voalul păgânelor fapte.
În zadar se-nfundă-n urlet
Lungi, albastre coridoare,
Când porunci ca un descântec
Zmulg gâtlejuri ca de fiare.
Când diavolul vorbește cu o sadică trufie
În cana mea se-așează-n licăriri o veșnicie…
Unde nicio întrebare nu cunoaște vreun hotar,
Te văd adesea, mamă, trecând văile și plopii,
Cu mâinile crestate și pe piept sudoarea frunții,
Te vâd cărând în spate cu trudă strănepoții,
Pe geruri, frig și noapte sângerând straiele morții,
E moarte afară, iubito,
Ascultă și tu cum vuiește
Și slugă îți sunt de departe,
Și cearta în noi se pornește.