Femeia-și întorcea zuluful moale,
Pierdută, parcă,-n vaste nostalgii,
Dar gândurile ei purtau răscoale
Pe-o culme a lumeștilor urgii.
De ce-i căta, lasciv sau feciorelnic,
Cum vântu-i prin senin sau prin furtună,
Dulceagul din parfumul lui vremelnic,
Cu vrerea înfloririi împreună?
De ce i-a-nfipt trecutul în retină,
Când ochii ei pândeau numai prezentul -
Un infinit legat de glezna-i fină,
Pe care-l străbătea doar el, absentul?
De ce, mai visătoare decât visul,
Vedea în el de-a pururea lumina
Și asambla în minte paradisul,
Înlăturând, invariabil, vina?
De ce, la cumpăna dintre dezastru
Și fulgerata dorului orbire,
Picta doar zori, străluminând albastru
Pe bolta-ngăduinței? De iubire!...
Femeia-și întorcea zuluful moale,
Pierdută, parcă,-n vaste nostalgii,
Când asfințea, pe-a gândurilor cale,
Prea grea povara lungii pribegii.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.